”Pe zi ce trece să mori încet” ( NOEMI DUMITRESCU)

”Don’t cry baby’ de Catinca Drăgănescu şi Eugen Jebeleanu, în regia lui Eugen Jebeleanu a fost prezentat de Teatrul Luni de la GreenHours şi Compagnie 28.

Explozie de imaginaţie. Aceasta pare a fi cheia reuşitei spectacolului-performance, “Dontcrybaby”, semnat de Eugen Jebeleanu. Pe un text fragmentar (Catinca Drăgănescu), ce îmbină monoloagele cu scenele scurte şi intervenţiile „din spate” ale DJ-ului, printr-o dinamică aparate dată de construcţia scenică – actorii preiau personajele unul de la celălalt, interpretându-le pe rând –, spectacolul, în fapt, este un remix al unui basm cvasicunoscut. Aparent inocent, se pun întrebări la care răspunsul este greu de dat, privind graniţa dintre vină şi nevinovăţie, sau raportul dintre victimă şi circumstanţă.

Foto: Adrian Pîclișan

SONY DSC

Lume multă în sală. Muzică modernă, de party. Scena e o banda albă lungă. Personajele îmbracate în negru, aşezate în scaune de office cu roţi, se avîntă dintr-o parte în alta, se rotesc, se grupează în diverse formule, se despart şi se reunesc. E un catslide, actorii îşi dansează scaunele şi personajele. Interpretările sunt incisive, privirile se aţintesc către public, cuvintele sunt moi sau acuză, rolurile se schimbă ca într-o piruetă cu multe valuri.

SONY DSC

În ecrane lcd o fată citeşte o poveste, ca pentru un copil, se prosteşte un pic, face mutre, e naturală şi carismatică. Povestea e Scufiţa Roşie, tema care marchează statutul personajelor, e învelişul simbolic al acţiunii. Pentru că “atunci cînd nu mai eşti copil, înseamnă că ai murit demult”. Şi personajele nu mai sunt copii. Nu pentru că nu ar fi vrea ci pentru că situaţiile, realitatea înconjurătoare nu le-a permis. Ele ne spun, unul după celălalt cum au fost învăţate că trebuie să tacă, cum voma este prima lor formă de expresie, cum frica pune stăpînire şi se răspîndeşte ca un virus, cum perfecţiunea este iluzoriu vînată prin operaţii estetice.

SONY DSC

Conţinutul e dens şi forma se ramifică în imagini de corupţie, oportunism, exploatare, debusolare, dorinţa de a emigra în America la studii, la vise. Se fac vinzări de telefoane mobile, se cîntă pop-manea, solo de blues, cîţiva norocoşi din public primesc bileţele cu mesaje scurte ca nişte cărţi de vizită. Actorii fac slalom, se transformă rapid în roluri de sex opus, în copii, în bătrîni, în adolescente.

SONY DSC

Destinaţia este necunoscută, călătoria este familiară, ca un zapping printre toate posturile tv naţionale, o lume influenţată de o moştenire încă palpabilă. Copilul crescut în reguli de cenzură, se trezeşte ca adult azvîrlit în haos, cu o identitate fragilă, incapabil să se elibereze din cuşcă. “Carpe diem pentru cine-ţi dă bani mai mulţi”. Scaunele se opresc. Personajele rămîn nemişcate, unele în spatele celorlalte, cu feţele îmbrăcate în cravata de pionier: matricea lor identitara.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s