Fără anestezie, pe cord deschis (DANIELA RAȚIU)

”Scene dintr-o căsnicie”, după Ingmar Bergman, în regia lui Radu Jude, cu Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea, la Teatrul Național Timișoara. (Fotografii: Adrian Pîclișan)

Metal. Răceala pereților din metal perforat. Muchii ascuțite. Așternuturi gri, scaune gri, obiecte metalice ascuțite, un buchet de trandafiri roșii apare repetitiv, ca un detaliu cinematografic. Dormitorul devine un spațiu concentraționar unde anatomia unui cuplu ni se arată în toată intimitatea fragilă, vulnerabilă, nevrotică. Perspectiva dormitorului se îngustează respectând o geometrie a lucrurilor care se pierd, dispar. Tavanul înclinat din plăci metalice îmbinate în șuruburi pe a căror suprafață imaginea cuplului se deformează hidos, ca o lecție de anatomie dureroasă, pe viu. În prima scenă, cei doi adună într-o cutie cuburi, păpuși, despodobesc bradul de iarnă, glob cu glob. Se mișcă, vorbesc, cu nonșalanța încă inconștientă a personajelor care acumulează, aproape pe nesimțite, tensiunea dramatică. Vezi/simți acumularea asta în mici gesturi, cuvinte, priviri. Dezastrul e deja acolo.

IMG_7309

Scenografia imaginată de Iuliana Vîlsan e o invitație într-o călătorie tuburătoare în viața unui cuplu care se dezintegrează în fața spectatorului. Radu Jude regizează primul său spectacol de teatru la Timișoara. Nu sunt doar ei actorii, Alina Ilea, Claudia Ieremia și Ion Rizea, nu e doar scenografia gri-metalic sufocant, nu e doar mâna unui regizor Radu Jude, e și spectatorul acolo care e destructurat, replică cu replică, gând cu gând, stare cu stare, până pleacă năuc, modificat, de la un spectacol de teatru care îl lovește în plin.

Textul tulburător scris de Ingmar Bergman pentru teatru, variantă a filmului cu același titlu ”Scene dintr-o căsnicie” (textul pentru teatru tradus de Carmen Vioreanu), desface în bucăți, taie, hăcuiește, uneori coase, un cuplu care trece prin toate etapele destructurante, prin toate sentimentele, toate lașitățile, compromisurile, lăsându-l în final într-un post-cataclism de cuplu, epuizat, redus la o înduioșătoare nevoie de vindecare post-traumatică. Ca după un război care i-a lăsat pe cei doi lipiți unul de altul, speriați de dezastrul din jur, de dezastrul interior, arderile, modificările, distorsiunile. Recunoști, nu doar în text, dar și în jocul actorilor, un Ingmar Bergman pe care Radu Jude îl păstrează intact, șlefuindu-l în felul lui atât de personal. Un Ingmar Bergman pe care Radu Jude îl propune în cheia personală, a căutărilor, a experiențelor limită care scot la suprafață, dintre aluviuni, mâluri, contorsionări, restul care mai rămâne ca o sămânță, o ultimă sămânță, pe o planetă rămasă golașă și stearpă în urma unui cataclism.

IMG_7305

Lipiturile sunt cinematografice între scene, fade out/fade in, pregătind tensiunea, momentul de climax, scena semnării actelor de divorț. Scena în care cuplul se distruge în fața spectatorului, cu toată furia, cu toată animalitatea în care se poate transforma o pereche ce nu mai e locuită de iubire. Tensiunea este atât de mare în această scenă încât ai o senzație dureroasă, în stomac.  O simți electrică, în aer. Dar până acolo, drumul trece prin minciună, prin lașitate, prin depresie, iar momentul declanșator e momentul de adevăr când se scot toate pe masă, ca o lecție de chirurgie pe cord deschis, executată în fața auditoriului atunci când începe dezastrul. FIsurile se produc în fața ta, le auzi cum părâie, le vezi cum se cască. Momentul când cuplul se desparte.

Înțelegi și demersul regizorului de a folosi actrițe diferite, Alina Ilea/Claudia Ieremia, rațiunea regizorală de a puncta transformarea personajului. Femeia în cuplu și femeia transformată de o despărțire răvășitoare. Vulnerabilitatea Mariannei/Alina Ilea în contrast cu duritatea îmbrăcată ca un costum de protecție a Mariannei/Claudia Ieremia. Aceeași femeie. Adevărurile se spun ca și cum s-ar împlânta cuțite, unul într-altul. El, Iohan/Ion Rizea, taie fără milă, în ea, în el, dezvelind toată hidoșenia trădărilor din cuplu, ale ei, ale lui. Nu există o graniță între el și ea, în cuplu vina se împarte cu generozitate.

Nu este un manifest feminist în tot acest spectacol, după cum nici în text. E totul acolo, descoperit, dezvelit, descărnat, ca un corp în toată goliciunea lui nerușinată. Despre fidelitate, despre ”singurătatea absolută”, despre sex, carnalitate, negociere, despre efemerul relațiilor, despre acceptare, despre vină, despre ce nu se spune, despre ce se spune dintr-o dată, cu furie. Pentru cine a urmărit filmografia lui Bergman, îl simte pe acesta în monologul Mariannei/Claudia Ieremia, simte nota de biografic din copilăria marelui regizor, simte încărcătura anilor 60/70 din filmele acestuia.

Radu Jude reușește un spectacol care are greutatea unei experiențe trăite pe viu pentru că încărcătura emoțională a spectacolului nu te lasă indiferent, te hăcuiește acolo și pe tine care ai crezut că scapi, ai crezut că stai în semiîntunericul sălii de spectacol și tu scapi. Dar nu scapi pentru că în anumite momente devine insuportabilă tensiunea, adevărurile, e greu de dus felul în care, prin fire nevăzute, spectatorul e legat de tot ce se întâmplă pe scenă. Nu, nu este nicio comoditate a spectatorului care stă în scaunul lui și primește egoist. Când spectacolul se încheie te ridici din scaun cu toată greutatea lui prăvălită peste tine, te ridici de pe scaun cu tot corpul greu, tu, trăind o experiență pe care o duci/târăști cu/după tine pentru că te modifică.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s