Filmul lui Jude, între Picasso și Goebbels (DANIEL VIGHI)

Inimi cicatrizte, filmul lui Radu Jude care a câștigat în luna august 2016 Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Locarno (Elveția), a fost prezentat în avanpremieră națională în cadrul FEST-FDR2016, cu sprijinul Cinema City și Iulius Mall. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)

11_resizeAm tot stat și am judecat în sinele meu hermeneutic, încă din momentul în care am fost rugat să anim public o discuție despre filmul „Inimi cicatrizate”, în regia lui Radu Jude, peliculă câștigătoare a Premiului Special al Juriului și a Don Quijote Prize oferit de International Federation of Film Societies în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Locarno. Proiecția a avut loc marţi, 27 septembrie, ora 19.00, la Cinema City, în parteneriat cu Iulius Mall Timișoara și Cinema City. În sală prezență distinsă, intelectuali de top, cu mulți filologi, scriitori, oameni de film și teatru. Și cum spun, eram nedumerit: ”cum”, mi-am tot repetat, ”domnule, să faci film din Inimi cicatrizate, un roman-jurnal cu acțiune introspectivă în care boala este prilej al rătăcirii ficționale, al pierderii reperelor realului care se topește în ireal în fel blecherian?”.

”Cum poți face film din așa ceva”, m-am tot întrebat, până ce am aflat răspunsul: unul simplu, la îndemână, așa cum sunt toate soluțiile marilor creatori pe care, după ce le afli îți spui că totul, iată!, este simplu, neașteptat, am fi putut mulți dintre noi să facem așa ceva, să ne gândim la perspectiva asta, dar… n-am făcut-o. O fac cei cu harul excepționalității creației de top, așa cum este Radu Jude. Simplu de tot: boala nu este doar atât în film, devine narativ esential și personajul dintâi, nu este doar prilej de introspecție, ci mai mult. În acest ”mai mult” stă toată puterea și talentul regizorului care vede dincolo, în esența simplă a lucrurilor. Emanuel este bolnav și suferă într-o lume bolnavă, care suferă de moarte, pute a moarte, a holocaust, a cadavru, a nemiloșenie. Emanuel stă în ghips și visează că va scăpa și nu scapă, așa cum n-au scăpat milioane ca el, în boala care a cuprins lumea după revelionul anului 1938, prin ură, prin excludere și marginalizarea celor însemnați, fie iudei, fie țigani, fie handicapați sau homosexuali. Lumea perfectă a lui Hitler și a gradelor militare. Boala ca pierdere a chipului. Și cu toate astea, helas!, Emanuel glumește, bea, iubește, așa în ghips, așa cum se află acolo printre viitorii morți, împărtășindu-le comuniunea gropii, inundată de apa mării.

Unele scene aduc aminte de necruțător-blânda-și-indiferenta incursiune în mecanismul implacabil al morții, al stării de continuă apropiere de ea, de misterul ei simplu – moartea ca mizerie biologică și mister cultural, mai ales mister, emoție și, apoi, mai nimic. Ceva care aduce aminte de muzica imaginilor și a gesticulației din filmul lui Ingmar Bergmann Strigăte și șoapte sau din Lumină de iarnă. O umanitate asemănătoare, o singurătate aproape la fel, cu deosebirea că aici, la regizorul nostru, boala este mai mult încă, nu este o întâmplare a condiției omului închis în ghipsul condiției umane, ci mult mai mult: o lume amenințată ieri de morb, amenințată azi de indiferența față de suferință de ultimă oră a refugiaților sirieni care capătă toți chipul celor care-i omoară și devin în ochi multora asemenea călăilor din statul islamic, spre exemplu.

O spun otova, îmi place la Radu Jude că este un adept declarat al politicii corecte a bietei, suferindei, democrații într-o lume care se îndreaptă implacabil spre rinocerizare. O umanitate în drum spre imobilismul lui Emanuel și al confraților săi dintr-un sărman sanatoriu la marginea mării, o lume de apocalipsă, strălucind ireal în frumusețea unor cadre cinematografice de excepție, o lume care se îndreaptă spre moartea umanității, a iubirii și solidarității, o lume ca aceea din finalul filmului, într-un luxos vagon restaurant în care muribundul Emanuel întins pe targă stânjenește tihna și drumul indiferenților. O poveste așa de des reluată că pare o banalitate cotidiană a modernității lui Picasso și Goebbels, o emoție sărmană care a împovărat toată istoria veacului din urmă!

15_resize

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s