Mai taci! (LOREDANA CODRUȚ)

Vorbește cu mine, un spectacol de Ion Ardeal Ieremia după texte de Ioan Peter, Ștefan Caraman, Geanina Jinaru-Doboș, Lorena Lupu, Cătălin Ursu, Călin Stanciu Jr., Amalia Huțan, Ion Rizea, Claudia Ieremia. Versurile cântecelor îi aparțin lui Călin Stanciu Jr. Scenografia Geta Medinski. Distribuția: Amalia Huțan, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Călin Stanciu jr., Cătălin Ursu. Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm

Am emoţii. Mi-a fost frică să scriu aici şi frică să îmi pun sufletul pe foaie. M-am robotizat. Șapte ani de presă, politică și administrație. Aşa că da, mă tem. Mă tem că o să citiţi şi o să mă judecaţi. Dar fie!

Am fost la spectacolul „Vorbeşte cu mine” la Teatrul Naţional Timişoara. Şi am ştiut dinainte că o scriu ceva cu titlul „Mai taci dracului”. La şcoală am învăţat că titlurile se pun înainte, pentru că la finalul ştirii nu o să mai ai inspiraţie. Dar eu nu pot, nu scriu în gând şi nu rescriu. Scriu şi pun un titlu. Cum îmi vine, nu repet, fac pe moment. Uneori iese bine, câteodată mai greşesc. Cam aia era şi teama mea aici. Că o să scriu ceva greşit. Că va lipsi o virgulă, o literă, că o să credeţi că mă dau bună la teatru. Nu ştiu nimic despre teatru. Habar nu am. Pentru mine, e un loc în care mă pierd. Şi îmi revin şi îmi dau seama că, de fapt, m-am rupt de şirul continuu de gânduri. De ceea ce numim viaţă şi realitate. Şi mă tot minunez de fiecare dată.

Despre ce e spectacolul „Vorbeşte cu mine?” E despre ei. Despre actori, despre oameni, despre mine, e despre voi. Pentru că fiecare din noi joacă un rol. La începutul spectacolului mă tot rugam să nu cumva să mă întrebe ceva. Să nu bată lumina pe mine, să nu îmi pună o întrebare. Și am avut noroc. Dar mă făcusem mică. Vorbeam cu mine. Îmi tot spuneam <<băi, tâmpită mai ești. Ești mare, ai 30 de ani și tu te simți ca în clasa a II-a. Nu mai crești>>.

Apoi iar m-am pierdut. Și cum ei treceau de la o replică la alta, de la un rol clar la unul în care te întrebai oare joacă sau vorbesc serios, mi-am dat seama că așa trecem și noi. E viață. Nu e teatru. Sunt niște oameni care își pun inima pe tavă în fața ta. Am plâns. Nu pot să reproduc replica și nici nu știu dacă e adevărată, dar când Ion Rizea a spus „Cel mai mare regret al meu e că părinții mei nu m-au văzut niciodată pe scenă” mi-au dat lacrimile.

M-am prins de ce iubesc bărbații care mă rănesc. E o nebunie, dar scot din mine ce e mai rău, mai pur. Durerea. În drum spre casă mi-am dat seama că cel mai mult mă tem că atunci când o să fiu bătrână o să privesc în spate și o să regret că am fost laşă. M-am gândit că poate ar trebui să mă opresc din a vorbi cu mine și să lupt pentru ceva. Pentru iubire.

Apoi am ajuns acasă și am văzut un tip și o tipă care se sărutau în fața unei mașini. Tipa părea să aibă și o verighetă pe deget. El nu avea. În tot cazul m-am întrebat, din miile de oameni în relații, oare câți se iubesc. Pur, absurd, cu sufletul pe masă dispuși să se lase de tot în mâna celuilalt. Altfel nu merită. Oare câți nu se folosesc ca să se ascundă unii în alții şi să uite de ei. Oare cine fuge. Și m-am gândit că poate sunt curajoasă, nu lașă!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s