Mărturisesc că nu am avut mari așteptări de la spectacolul Prometeu înlănțuit. Nu din cauza regizorului Kokan Mladenović, un nume de calitate al artei moderne a spectacolului teatral din Serbia, ci dintr-o întrebare firească: cum, Doamne iartă-mă!, se poate să-l aduci pe Eschil în lumea de azi, altfel decât printr-o pioasă plictiseală.
N-a fost deloc așa: spectacolul este un manifest politic, un îndemn la miting, la trebăluire de căuzaș (numele pașoptist al civismului). Povestea este simplă de când lumea, și de aceea a putut Kokan Mladenović să o aducă printre noi, să-l îmbrace pe Prometeu în blugi. Adăugați la asta, felul în care a urzit Jerzy Grotowski, în teatrul său sărac, știuta relație grotowskiană dintre actor și spectator, care devine aici, în spectacolul animat de Ion Rizea (alături de Victor Manovici, Cătălin Ursu, Claudia Ieremia, Colin Buzoianu, Bogdan Spiridon, Andrea Tokai, Daniela Bostan, Luminiţa Tulgara, Iuliana Crăescu, Paula Maria Frunzetti, Ana-Maria Pandele, Benone Viziteu, Adrian Jivan, Claudiu Dogaru şi Laurenţiu Pleş) una de complicitate conspirațională față de Ăl Mare. Față de Zeus.
Așadar Prometeu – contemporanul nostru! O contemporaneitate care ne arată că sluga și frica, trădarea și eroismul, mâncatul de rahat propagandistic și rostirea simplu-rațională a adevărului sunt fără vârstă. Au metafizică la fel ca, nu-i așa?, Olimpul, Hadesul și biata umanitate care se târăște și ea cum poate prin veacuri, cu lașitățile ei, cu mărețiile ei, adesea nebăgate în seamă. Și, mai cu seamă, cu lanțurile și înlănțuirile ei. Pe unele lanțuri-înlănțuiri i le pune oamenilor Zeus însuși prin ucazuri și decrete. Pe altele și le pun semenii noștri, bănuind că i-ar face plăcere în acest fel Marelui Boss. Mai mult încă, în speranța că acceptând de bunăvoie lanțurile și înlănțuirea, vor avea parte și ei, asemenea propagandistului Hermes, de niscaiva viață cu șampanie și caviar.
Se poate, desigur, și altfel. Se poate, de exemplu, să iei bătaie la anchete, să te strivească agenții, torționarii, băieții de serviciu, precum i-au făcut lui Okeanos până ce acesta s-a dezis de lupta lui Prometeu, și de ideile lui neînlănțuite, și a devenit postacul de serviciu al lui Zeus și al Olimpului. Că spectacolul este despre noi, prin cei din antichitate, se poate vedea de la o primă ochire: Zeus pot fi, și Erdogan, și Putin, și amicul Farage, un Hermes al Brexitului , și madame Le Pen, și feciorul de vârsta a doua Viktor Orban, și frumosul Geert Willers din Olanda – mulți zei, și printre ei, mai marele, și desigur, muntele de bani și kitsch, zeul tuturor zeilor, Donald Trump! Zeus căruia trupa GORILLAZ îi dedică spre audiție, acolo, la el în Capitoliu, songul Hallelujah Money cu versurile
When the morning comes
We are still human
How will we know?
How will we dream?
How will we love?
How will we know?
(Hallelujah money)
Hallelujah money
Cine sunt, în lumea de azi, aceștia care se țin pe lângă înlănțuirea lui Prometeu: păi, hipsterii, junii mitingiști, sorosiștii de toate mărimile și formele, corecții politici care cred că se poate să nu ne urâm, și continuă să stea înlănțuiți în credințe lor, în condițiile în care tot mai mulți strigă după ei că sunt năimiți, că sunt marxiști, că vor să se mărite cu feciori în loc de fete, că sunt, în general, niște abulici, rătăciți pe ulițe, că dau cu peturi goale în asfaltul trotuarului, plătiți de același Soros, că scriu pe forumurile de discuții gratis, fără să fie postaci, și troli, și iubitori de Zeus. Că, în general, sunt niște cretini ai unei lumi care dispare în noua revoluție, cum o numește Hermes-Farage – revoluția neoconilor, cum se încăpățâneze să-i numească înlănțuiți acești proști cu încăpățânarea lor cretină prin care doresc să fluiere în Olimp, să bată cu petul pe scările de marmură ale Acropolei, să cânte în bătaie de joc Hallelujah money, fără să vrea să bage de seamă că Zeus-ul-Trump tocmai a declarat că nu poate dormi noaptea de grija sărăcanilor yankei, cărora le-a promis că le va da măreție, în loc de orice altceva.
Ce se poate mai la zi, mai de ultimă oră, mai aproape de lanțurile și înlănțuirile update, unele pe bani, altele prin ordonanțe de urgențe, altele printr-o senină Sancta simplicitas – prostia duioasă a acelei babe de neuitat care a adus și ea câteva surcele la rugul lui Jan Hus în speranța fericirii viitoare, aceea promisă de biserica de pe vremurile anului 1415, din Praga, care, iată, seamănă așa de mult cu astea ale lui Trump: Zeus printre zei din lumea post-truth a postacilor, a siteurilor, a tweeterismului, a hackerilor și, în general, a mulțimii iubitorilor de zei neoconi?
Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm
emotionaltheatral 