Despre adolescență, cu drag și groază (EMANUEL COTUNA)

Avioane de hârtie de Elise Wilk, în regia lui Ion-Ardeal Ieremia cu Raul Bastean, Ana Munteanu, Amalia Huțan, Mădălina Toderaș, Dragoș Lupău și Alexandru Olariu. Fotografii: Adrian Pîclișan/ TNTm

Adolescența: acea perioadă cețoasă prin care fiecare a trecut sau (va) trece. Un interludiu în calea devenirii personale, totodată și o sincopă generatoare de tristeți specifice vârstei. Părinţi, bunici, psihologi, sociologi, medici, preoți și profesori: toți încearcă să abordeze (mai mult sau mai puțin) științific problemele tinerei generații; pe piață se găsesc sute și mii de articole îndrumătoare, cărți sau studii care tratează organic tematica.

Teatral privind, regizorii optează pentru texte despre adolescență mai ales din dorința de-a aduce la teatru tinerii ce ar putea să găsească în arta scenică un refugiu din calea timidității, un acasă personal. O face de data aceasta regizorul Ion-Ardeal Ieremia, la Sala UȚU Strugari. Textul ales este „Avioane de hârtie”, de Elise Wilk, o tânără reprezentantă a dramaturgiei contemporane românești. Povestea se compune nu doar din temele clasice din spectacolele young age (bullyingul, crizele de identitate, prematuritarea debutului sexual, lipsa banilor, stima de sine scăzută, căutarea modelelor de referinţă etc.), ci preferă să încline balanța asupra unei teme de dată recentă, sensibilă mai ales în ultimele două decenii în România: abandonul copiilor și tinerilor de către părinții plecați în străinătate la muncă. Din dorința de-a le asigura un trai îndestulător și o educație corespunzătoare, părinții aleg -paradoxal – tocmai compromisul psiho-afectiv, urmând calea străinătății, a depărtării.

Miki, Lena, Andra, Laura, Alex și Bobo sunt 6 adolescenți regăsibili oriunde pe teritoriul României noastre. Elevi de liceu, personaje oarecum generice, atent conturate din scriitură, astfel încât scenic capătă o expresivitate vizuală distinctă (raportându-ne la fiecare în parte). Textul lui Elise Wilk are o forță sugestiv-poetică, neuitând să plaseze și lupa lucidității pe problematica-focus. Dincolo de specificitatea lor individuală (ce emoţionează prin ea însăşi), fetele şi băieţii sunt uniţi de realitatea obiectivă a dispariţiei părinţilor din proximitatea lor. Social vorbind, ei devin orfani pe termen (ne)limitat, siliţi fiind să facă tranziţia la un status greu de purtat, deşi naivitatea le permite încă să spere la reunificarea familiei.

Sunt mai greu de suportat privațiunile financiare sau cele psiho-afective în adolescență?

Se pot construi  sau menține relații veridice de familie chiar și în pofida distanței?

Cum abordăm ca societate românească exodul generației de mijloc şi care ar fi în tot acest context rolul artei de-a da o mână de ajutor?

Talentații tineri actori timișoreni  (unii dintre ei încă studenți) construiesc cu aplomb și tandrețe contururile celor 6 personaje. Miki (Raul Bastean) și Lena (Ana Munteanu) sunt contrariile ce se atrag; aceștia pendulează între naivitate şi agresivitate, dar învață pas cu pas limbajul dragostei, ea ajungând să le fie numitor și front comun în lupta cu vidul parental. Andra (Amalia Huțan) se luptă cu anorexia, ce-i amputează nu doar kilogramele, ci și raportarea normală la colegii de generație. Laura (Mădălina Toderaș) pozează în tânăra sigură pe sine, însă firul narațiunii ne permite să-i descoperim vulnerabilitatea. Alex (Dragoș Lupău)  și Bobo (Alexandru Olariu) sunt the bad guys, însă fiecare ascunde și laturi pozitive: Alex maniferstă o profundă nevoie de-a iubi și de-a fi iubit, în timp ce Bobo este în esență un copil atașat de bunica sa, incapacitată tot mai tare de senilitate.

„Avioane de hârtie” e un spectacol ce merită simţit prin  toţi porii. Abordarea regizorală este sentimentală, modernă și profundă, povestea bine închegată, dialogurile credibile, desprinse din firescul zilnic al tinerilor. Actorii sunt convingători, apasă pedala exact cât trebuie, poate și datorită faptului că au o vârstă apropiată cu vârsta personajelor. Ion-Ardeal Ieremia nu pune etichete şi nici nu manipulează “ochelarii” publicului, lăsând deschisă uşa  feed-back-ului în cheie personală. Scenografia lui Zsolt Fehervari și sound design-ul lui Horea Crișovan conturează și ele cadrul demersului de intimitate teatrală. Sala UȚU Strugari se dovedeşte şi de această dată un spaţiu potrivit experimentelor teatrale de substanţă, devenite tradiţionale pentru spaţiul aflat la etajul Teatrului Naţional.

Dedicat cu precădere adolescenților, spectacolul merită vizionat de orice adult dispus (pentru aproape două ore) să-și raporteze maturitatea de astăzi la prospețimea de odinioară. În definitiv, întrebările existențiale rămân mereu implacabile şi se va vădi necesar să nu uităm de unde am plecat şi în ce măsură tarele din trecut ne mai scămoşează sau nu prezentul.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s