Sala 2 a TNTm – o necesitate înțeleasă (VIOREL MARINEASA)

Mă leagă multe fire de Sala 2 a Teatrului Național. Prin anii șaizeci a început dărâmarea Cazarmei transilvane, despre care se spunea că e cea mai lungă clădire din această parte a Europei. Până atunci găzduise depozite a numeroase firme de stat, dar unele cotloane serviseră și drept spațiu de locuit. De ușile masive atârnau peste tot lacăte cât dovlecii. Când a fost declanșată operațiunea (și a durat luni, dacă nu ani), s-a răspândit o liotă de șobolani în tot orașul. A rămas în picioare, stingher, fostul manej. Cum unele sporturi de echipă aveau tendința să părăsească terenurile în aer liber de pe malurile Begăi, iar orașul nu prea avea săli potrivite, i s-a destinat manejului misia de a le suplini. „Hala de sport”, așa i se zicea; avea o tribună minusculă, majoritatea locurilor fiind în picioare. Adolescent, mă duceam acolo duminică de duminică împreună cu tatăl meu. Dacă era un meci crucial (și asta se cam întâmpla mereu), abia dacă prindeam în raza privirii, ridicat pe vârfuri, jumătate din panoul de baschet sau un fragment din plasa deasupra căreia se înfruntau voleibaliștii. Apoi, în anii scurtei destinderi (1964-1971), aici s-a organizat o expoziție reprezentativă a artei plastice din SUA, care a cunoscut o formidabilă afluență de public.

viata-vis-26-ian-2017-20Deșteaptă ideea de a se consacra acest spațiu teatrului! Nu se putea mai bine pentru Boala familiei M, pusă în scenă de Radu Afrim. Nici Danaidele lui Purcărete nu s-au simțit rău aici (bașca soarta lor de danaide). Uau! (sau wow!) Orice spectacol cu dichisul lui. Mi-au rămas în simțuri câteva secvențe cu care ne-au gratulat profunzimea „scenei” și inspirația regizorului. De pildă, să te plimbi cu bicicleta până aproape să te pierzi în zare și să mai și arunci replici memorabile; să te îmbăiezi în bazin, să vezi moartea acolo printre frunzele pogorâte din înalturi. Ș.a.m.d. Iote (sau wow) ce de minuni presupune jocul cu teatraliștii în anexa răposatei cazerne habsburgice!

viata-vis-26-ian-2017-15M-am uitat, curios foarte, ce făcea Mihai Măniuțiu în ingrata vreme de la sfârșitul anilor 70 și de la începutul anilor 80. Monta Emigranții de Mrozek, Cu ușile închise de Sartre, Afară în fața ușii de Wolfgang Borchert (ce tare mi-a plăcut Păpădia!), O, ce zile frumoase de Beckett, Labirintul de Arrabal. Nu Everac, nu Baranga. Cam asta aș fi făcut și eu dacă aș fi avut putința de a fi regizor. Și dacă m-ar fi lăsat cenzura. Și mai regiza Măniuțiu, în 1984, la Cluj, Viața e vis. Altă poveste. Retroactiv/postfactual, ne putem întreba dacă montarea nu pitea „șopârla” precum că regele Basilio/ Nicolae Ceaușescu, expirat, ar trebui înlocuit cu Segismundo/Nicu Ceaușescu, tip crescut în luxură, zurbagiu izolat de bobor, care, prin miracol, venind la cârmă dimpreună cu mințișoarele-i puse la loc, așa cum se șoptea pe la colțuri, ar salva țărișoara. N-am văzut spectacolul de atunci al lui Mihai Măniuțiu, nu știu ce-o fi gândit, în ciuda afinităților pe care, unilateral și orgolios, le presupun. Dar să mai spun o poveste.

viata-vis-26-ian-2017-12A fost un noroc să-i am profesori la Literatură universală pe Victor Iancu (din Cercul literar de la Sibiu) și pe Traian Liviu Birăescu, care ne-au vorbit (prin 1966-1967), cu aplomb, cu subtext, despre secolul de aur al literaturii spaniole. Viața e vis, enunța fără replică Pedro Calderon de la Barca. Și asta chiar pica bine, ne deschidea un câmp nesperat după un arid curs de Materialism dialectic, unde fuseserăm bombardați cu aserțiuni (turnându-ți plumb în circumvoluțiuni) despre cât de tare e materia în raport cu conștiința. Mi-am făcut socoteala: dacă omul Calderon, sub Inchiziție, punea în cumpănă predestinarea și liberul arbitru, atunci cu ce naiba ne alegem noi de pe urma libertății ca necesitate înțeleasă? Sigur, nu aveam stofă, eram/sunt un ageamiu în de-ale filozofiei. Dar faptul că viața poate fi doar vis, mă rog, un vis urât, era dătător de speranță. Trebuia să-i credem pe cuvânt pe dascălii noștri, pentru că volumul Viața e vis l-am achiziționat de-abia în 31 decembrie 1970 (mă surprinde cât de scrupulos am putut fi notându-mi data): a  apărut în colecția Thalia (un autor – o piesă), patronată de Editura Univers și de Teatrul Național I.L. Caragiale, în traducerea lui Sorin Mărculescu. (Păstrez din seria respectivă: Maiakovski, Ploșnița; Beckett, Așteptându-l pe Godot; Strindberg, Visul; Marlowe, Tragica istorie a doctorului Faust; Carlos Fuentes, Toate pisicile sînt negre; Durrenmatt, Frank al cincilea). Eram deja profesor la țară, îmi amintesc că am încercat să reiau linia entuziasmului de la cursurile studențești, numai că lectura nu m-a prins, m-am împotmolit în vorbărie barocă.

viata-vis-26-ian-2017-05Muream de curiozitate să văd ce a scos, după douășceva de ani, Mihai Măniuțiu din textul-cărămidă-a-culturii. Din păcate, am fost la spectacolul timișorean după patru ani și ceva de la premieră. Fiecare montare își are epoca ei. Trecuse, nu-i așa, vremea fitilelor. Acum miza a fost cucerirea noilor veniți în bătăliile vieții (ale naibii de concrete, chiar dacă viața e vis). Ca să nu ne lase-n voia soartei și să mai aibă habar de ce-a fost înaintea lor. Și atunci ne trezim cu pleașca de plasme, survine plutonul de soldăței robotizați, din corul antic (?) ne-am ales cu personalul de serviciu („aseptic”) aferent oricărei stăpâniri.

viata-vis-26-ian-2017-02Aș zice că domnul Măniuțiu a stors destul dintr-un text mai degrabă bun pentru lectură. O piesă care nu trebuia să moară. (Edgar Papu: „… din mormântul său viu, Sigismundo ne insuflă mai mult curaj decât Hamlet din frenezia vitală ce-l înăbușă.”) În ce mă privește, cred că și actualizările cu iz militarist ar fi cazul să se resoarbă. Nu de alta, dar se calcă pe picioare. Regizorul în persoană (o fi o părere?), deștept cum îl știm, și-a persiflat schema: polițaii săi, chiar grupați, puști care mai-mai să se hlizească, nu sunt din cale-afară de fioroși, iar fătucile din componenta medicală a tramei dramatice promit și un pic de tandrețe. Altfel, copleșitor efortul scenografic al lui Adrian Damian. Și amprenta inconfundabilă a unor actori: Marian Râlea, Ion Rizea, Claudia Ieremia.

Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s