Despre viaţă, cu drag (EMANUEL COTUNA)

Meteorul, de Friedrich Dürrenmatt , regia artistică Mihai Măniuţiu, scenografia Adrian Damian. Distribuţia: Marian Râlea, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Florin Ruicu, Alecu Reus, Cristina König, Călin Stanciu jr., Cătălin Ursu, Mirela Puia, Benone Viziteu, Robert Copoţ, Costel Tovarniţchi, Raul Lăzărescu, Ştefan Roman, Dana Borteanu. Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm.

08_resize

Apariţia iniţială a comediei “Meteorul” în 1966 a stârnit controverse semnificative, autorul elveţian Friedrich Dürrenmatt fiind luat în vizor datorită abordării neconvenţional-sfidătoare a unor tematici multă vreme considerate sfinte: învierea cristică, mântuirea sufletului, supravieţuirea sufletului după moartea fizică.

După aproximativ 50 de ani de la apariţie şi după ce o lungă perioadă textul acesta a fost insuficient valorificat regizoral în România, Mihai Măniuţiu alege să-l monteze la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara, apelând la o largă distribuţie, compusă din 15 actori. Spectacolul, la aproximativ un an şi jumătate de la premieră, rămâne un punct de referinţă în repertoriul timişorean, bucurându-se de un real succes de public.Câteva din motivele pe care le-am identificat aflându-mă în sală ar fi:

45_resize

  1. Marian Râlea, actorul invitat şi interpretul personajului principal – Wolfgang Schwitter. Poposind periodic în Timişoara pentru producţii teatrale de anvergură, alegerea sa pentru un rol principal se dovedeşte întotdeauna inspirată. Râlea este declanşatorul energiilor scenice, fie că vorbim de naraţiunea în sine, fie de puternicele relaţii pe care le creează cu fiecare din colegii săi interpreţi. Marian Râlea compune cu fineţe psihologia scriitorului “nobil” Wolfgang Schwitter, pentru care învierea şi “ne-moartea” reprezintă un cadou absurd ce i se oferă. Un cadou de care nu se bucură, pe care nu l-a solicitat, dar pe care îl valorifică – culmea – scoţând la iveală laturile sale profund inumane. Se dovedeşte pervers şi libidinos în raport cu tânăra muză Augusta, excesiv de critic cu pictorul Hugo, blasfemitor cu părintele Lutz, lipsit de generozitate cu fiul său Jochen şi infidel în raport cu îndurerata sa fostă soţie, Olga.
  2. Atipicitatea textului “Meteorul”. La bază catalogat drept comedie, textul depăşeşte cu mult straturile superficiale tipice acestui gen, vădind elemente din teatrul absurd, din tragedia clasică, din teatrul realist, autorul Friedrich Dürrenmatt mărturisind la un moment dat că este un adept al experimentului, el sustrăgându-se insistent oricăror clasificări sau apartenenţe. Comediile reprezintă în general un gen teatral îndelung preferat şi totuşi, “Meteorul”, plecând de la cheia sa comică, atinge un registru dramatic mult mai complex, reuşind să-i seducă şi pe spectatorii ce preferă alte genuri.
  3. Temele principale. Sigur că tema-cheie este dată de tripticul moarte-înviere-nemurire, dar în subsidiar mai observăm şi raportări la reîncarnare, condiţia artistului în societate, (i)relevanţa diferitelor expresii artistice, ipocriziile seculare ale Bisericii şi creştinismului, eternele constante umane, fericirea ca utopie individuală etc. Despre moarte se vorbeşte dificil, însă tratând-o într-un registru comico-absurdo-clasico-muzical, aceasta devine abordabilă scenic.
  4. Scenografia aparţinând lui Adrian Demian, precum şi cântecele compuse de Ada Milea şi interpretate de actriţa Dana Bordeanu, acompaniată instrumental de Sorina Savii şi Bogdan Cotârţă. Adrian Demian compune un spaţiu scenic laborios, oprimant, plin de încrengături – teritoriu sinonim cu anti-camera morţii. Povestea morţii-învierii-nemuririi lui Wolfgang Schwitter este pictată cu fervoare pe decorul devenit supra-personaj, având ca focus ideea de timp. Multiplele roţi dinţate şi ceasuri acoperite cu draperii grele fac corp comun cu clopotele şi lumânările, devenind martorii unor morţi succesive, cu excepţia celei implorate. Muzica interpretată live şi originalitatea versurilor Adei Milea potenţează atmosfera funerară, stârnesc zâmbete amare în sufletul publicului.

26_resize

“Meteorul” lui Mihai Măniuţiu reprezintă o montare teatrală de calitate, ce merită văzută, fiind un curajos tur de forţă, din toate punctele de vedere. Spectatorul timişorean, pe lângă plăcerea de a se afla în Sala 2 şi de-a asista la o interogaţie teatralo-filosofico-religioasă pe tema morţii, se vede totodată nevoit să-şi autoadreseze punctele nevralgice ale construcţiei propuse.

Mai poate reprezenta moartea fizică o tragedie existenţial-personală, câtă vreme oamenii mor puţin câte puţin în fiecare zi  fără să realizeze sau să le pese? Ce înseamnă pentru fiecare din noi  triunghiul moarte-înviere-nemurire? Poate arta în general (şi arta teatrală în special) să ofere soluţii la eternele impasuri umane? Dar religia, mai este ea capabilă de-a susţine psihologic omenirea aflată în plin declin spiritual? Mai suntem capabili ca oameni să trăim miracolul de A Fi sau ne transformăm de timpuriu în pasageri pe vaporul disoluţiei? Iată câteva întrebări la care spectacolul “Meteorul” ne invită să răspundem în cheie strict intimă, mai ales că din faţa răspunsurilor regizorul alege să se retragă discret, lăsându-ne pe noi să polarizăm adevărul personal.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s