Frate – poate, dar frăția nu-i pe bani (RALUCA FAUR)

Spectacolul FRAȚI, după piesa lui Dave Williams, reprezintă prima colaborare a Teatrului Național din Timișoara cu Florin Piersic jr., aflat în tripla ipostază de actor, regizor și traducător. Echipa pe care a reunit-o la Teatrul Național din Timișoara pentru spectacolul  FRAŢI  provoacă întâlnirea publicului cu tinerii actori ai trupei timișorene Matei Chioariu și Călin Stanciu jr., cărora li se alătură Marko Adžić. Scenografia este semnată de Tudor Prodan – un extrem de intersant scenograf din noul val. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)

Se spune că fiecare vede în exterior ceea ce se așteaptă să vadă, iar Dave Williams, autorul american al piesei “Frați” o spune și el, într-un interviu acordat recent pentru Radio România Actualități: “Oamenii găsesc în spectacole ceea ce vor ei să descopere”.

În aceasta lumină mi-e oarecum greu să recunosc că în piesa lui nu m-am regăsit și nu am găsit nimic din ce căutam. Știu ce căutam? Aproximativ. Idei, inspirație, iluminare în tema spinoasă a relațiilor dintre frați. Din fotoliul meu de mamă de frați și în calitate de copil (mai mare) cu mai mulți frați. Preferabil concluzii cu vibrații pozitive, că așa îmi plac mie. Dar iată că n-a fost să fie despre preferințele mele în parenting și psihologie, ci despre teatru.

Și experiența teatrală a fost foarte însuflețită și cu o energie incontestabilă. Din primul rând, de la vreo jumătate de metru de scenă, mai precis de podeaua de lemn aflată la același nivel cu picioarele spectatorilor. De acolo, nu mai sus, ci de la nivelul publicului, dintr-un semi-întuneric intim, începea lumea celor trei frați învrăjbiți, instabili, incompatibili. Comunicarea zgomotoasă, agitată, încercând parcă să trântească uși peste gânduri și simțăminte dureroase. Incompletă, incoerentă, bucăți ruginite din trecut continuând să zgândăre răni vechi.

Mi-e prea clar -și cred că oricui îi este- că legătura de sânge nu ne poate face frați mai sus de nivelul genealogicului. Pentru a deveni ceva mai mult, trebuie să și vrem să lucrăm ceva mai mult. Să împărțim o lume comună și să ne bucurăm de părțile bune din ea. Din nefericire pentru ei -și prilej de mare frustrare pentru mine, cei trei frați nu par să dea nicio ceapă degerată pe armonizarea relațiilor. Singurul lucru care curge bine între ei este whisky-ul ieftin al lui Frank.  Nu ar putea să mai lase din când în când de la ei,  în loc să înțepenească precum trei stane de piatră?  Eforturile postume ale tatălui- marele absent a cărui pulbere nu pare să mai părăsească universul familial- sunt zadarnice. Sângele apă nu se face, dar nici dragostea- cu forța.

Așadar, am așteptat, am stat, am privit, am ascultat, m-am foit pe scaun nerăbdătoare: o să fie vreodată “pace, pace, între purtătorii de carapace”? Extrapolez puțin,” carapace” sună mai bine decât “armură”. Ăștia nu sunt frați, sunt inamici. Pentru ce se ceartă? Nu se iubesc, nu se tolerează, uneori fraternizează. Deci, ce sunt?

Trei bărbați siliți de o clauză testamentară și de motivația unei remunerări de zece ani așteptate devin simultan și alternativ ba copii, ba părinți. Ba victime, ba persecutori. Doar adulți nu reușesc să devină. Furii, frustrări, invidii, gelozii, resemnări ies la iveală pe măsură ce orele trec și crivățul biciuiește geamurile înghețate. Dar nu au ce pune bun în loc, nici alcoolul, nici analgezicele lui Peter nu au putere de vindecare.

Atmosfera e sugestivă: rece și moartă. Cineva suferă sau va suferi, chiar dacă în sală se râde. Moartea e prezentă, chiar dacă se râde de ea sau din cauza ei. Tatăli pare să fi fost o figură dominatoare, dar invalid emoțional, iar cei trei- frânturi dintr-o oglindă mai mare. Umorul involuntar, situațiile comice, râsul forțat al lui Peter, fac atmosfera mai suportabilă. Parcă mă ia cu frig, din când în când. Aud râsete în jurul meu, mai trag cu ochiul să văd: cine râde cu atâta convingere? Cum să te amuzi pe seama unor morți vii? E tragic dacă numai mie mi se pare tragic…

Nu-mi aduc aminte vreo altă piesă care să mă fi supărat așa de tare. Actorii au fost convingători, dar nu au jucat scenariul pe care l-aș fi dorit eu- ăla cu măcar o sclipire de speranță. Situațiile repetitive și fără ieșire m-au frustrat la culme. Până și momâia de cățel zburător mi-a scos o grimasă.

La sfârșitul celor două ore- bineînțeles că m-am încăpățânat să aștept sfârșitul! Speranța moare ultima….- mi-am propus să deschid ochii mai bine, de cum voi părăsi acea sală, cu căbănuța ei înghețată în care cei trei frați nu reușesc să facă vreodată căldură de niciun fel. Să mă uit mai bine la realitate. Să văd dacă piesa asta nu e și ea o frântură dintr-o oglindă mai mare. Și dacă nu cumva- Doamne fereste!- mă oglindește și pe mine…

P.s. data viitoare merg la o comedie despre cupluri, cu familia e prea greu.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s