Extazul sublimului (EMANUEL COTUNA)

Rambuku de Jon Fosse. Traducere de Daria Ioan. Adaptare de Anca Măniuțiu. Regia: Mihai Măniuțiu. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Costumele: Luiza Enescu. Decorurile: Adrian Damian. Muzica: Mihai Dobre. Light design: Lucian Moga. Distributia: Ion Rizea (El), Claudia Ieremia (Ea), Andrea Gavriliu, Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pîntea, Ana Negrescu, Andreea Elena Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă, Vlad Cireșan. Sala 2. (Fotografii: Adrian Pîclișan)


Rambuku… sau despre o Femeie (Claudia Ieremia) încărcată de gânduri delirante ce o paralizează stereotip, de cuvinte multe, vorbe izbind cu putere în anti-camera unei destinaţii necunoscute, incantând parcă: “Iubeşte-mă toată, adu-mă la un loc, într-un întreg, şi iubeşte-l”… şi despre un Bărbat (Ion Rizea) aflat în transă, prizonier într-o minte goală, catatonică, dezgolit de cuvinte şi încărcat cu mormane de tăceri strident sedimentate; tăcerile Lui, fantome ale unor dureri ce nu pot fi îmbrăcate de catharsisul limbajului.


El şi Ea… fiinţe emanate din uterul securizant al eternităţii, uniţi de dorul de a găsi acel/acea (a)casă dincolo de pustiul lor interior. El elegant, pregătit şi Ea, îmbăiată, fardată… mână în mână în faţa sfârşitului ce li se aşterne la orizont, pretext al unui nou început, generator al unui viitor final…vine un moment în care, terminate cuvintele, continuă tăcerea să povestească mai departe… El şi Ea… fiecare privat de sine însuşi în felul său profund fragilizant, forţaţi să coexiste într-o stare disociată a sinelui… împreună şi totuşi la mii de bătăi de inimă distanţă, agăţaţi de o relaţie, surogat pentru fericirea ce-şi refuză naşterea. El şi Ea… păşind plutiror peste diferenţe, ca să se întâlnească unul cu celălalt, însetaţi să-şi umple golurile (pre)destinate din suflet. El şi Ea… purtaţi de ploile cosmice insistente prin oceanul de indiferenţă, sudând cu dragostea lor lanţuri de speranţe… căutând împreună în Carte răspunsuri ce n-or să mai vină. Povestea vieţii lor… povestea oricărei vieţi… povestea unui eşec… Rambuku: fericire, eliberare, bine, iubire… sau poate doar moarte?

Rambuku… sau despre muzica de inspiraţie sacră, religioasă, mistică, adevărat ritual al eternelor naşteri şi morţi necontenite ale Omului, fiinţă primordială, sâmburele finitudinii şi al învierii/renaşterii; o muzică-limbaj universal, cârjă dată în prelungirea firească a unor vorbe umane golite de conţinut şi totodată corp grăitor pentru tăcerile sângerânde ce dor cumplit… o muzică ancestrală, cântece delirante lovindu-se de zidurile înalte, strecurându-se peste ele.

Rambuku… sau despre un vocabular coregrafic împletit în structura cuvintelor sterpe, a tăcerilor acute şi a muzicii venind de dincolo de porţile lumii… paşi şovăitori în întuneric şi-n lumină; 18 trupuri expresive ale unor fiinţe având nevoia rămasă nehrănită de conţinere şi apartenenţă; 18 corpuri perfecte în frumuseţea lor matriceală, supraadăugate unele altora, supraexpuse neajunsului de a fi; 18 organisme aplatizate emotional, căutând apartenenţa şi devenirea, implorând să fie învăţate să iubească; 18 entităţi fără gen şi fără destinaţie, lansându-se nebuneşte la unison în oceanul (non)existenţei… 18 embrioni provenind din uterul-mamă, despărţiți și reuniți în puterea şi fragilitatea lor comună, simbol tragic al tuturor oamenilor (de)căzuţi din dreptul la existenţă, simbol al fiinţelor pe cale de-a se (re)naşte şi de a se apropia de moarte cu fiecare zi (ne)trăită pe acest pământ…18 dans-actori definind cu trupul lor orgasmele generatoare de umanitate, plăceri extatice grăbind senzorial postludiile morţii.

Rambuku… sau despre ubicuitatea prezenţei experieţei trecute… un liant între ce a (nu) a fost, ce (nu) este şi ce (nu) va fi… încercarea de a ţese tipare emoţionale comune tuturor fiinţelor umane, etern aflate într-o ajustare emoţională vizavi de timpul şi spaţiul care le conţin la un moment dat… patternul de eşec cu repetitivitate aproape compulsivă al nostru, biete fiinţe pentru o micro-eternitate, încercând stingher să ne asumăm propria persoană şi identitate; născuţi la întâmplare între tăcere şi cuvânt, având din zorii existenţei drept reper prototipul relaţiei primare mamă-copil; devenind adulţi inabili cronic de a face faţă suferinţei care curge odată cu sângele prin noi.
Rambuku… sau despre un maraton mentalo-emoţional incomprehensibil raţional, hipnotic, învăluind ca-ntr-o transă, punând accent pe momentul previzibil în care, terminate cuvintele, continuă tăcerea să povestească mai departe; tăcerea durerilor închegate, cu colţuri tăioase.

Rambuku… sau despre un veritabil teatru de artă, minimalist în complexitatea sa esenţializată la maxim….un teatru muzical-coregrafic redefinind graniţele teatralităţii; modern prin caracterul său sui-generis, adevărată post-teatralitate în care cuvântul, muzica, actorii, regizorul, coregrafia şi scenografia par inter-generate spontan; un teatru clasic prin atemporalitatea secvenţelor, temelor, motivelor; un teatru poetic al eternelor întrebări umane, veşnic formulate retoric, inerent despărţite de posibilitatea unor răspunsuri consolatoare…

Rambuku… sau despre metafizica unei existenţe teatrale funciar înduioşătoare prin vulnerabilitea forţei sale; întâlnire semnificativă lărgind inevitabil graniţele propriilor noastre experienţe umane şi teatrale… concreteţe a eternelor metafore încarceratoare…
Rambuku… sau despre o întâlnire teatrală care mi-a schimbat viaţa. Un spectacol graţie căruia existenţa mea ca spectator îmbracă noi culori şi forme complementare. Mă trezesc dimineaţa şi pielea îmi străluceşte într-un mod aparte, mă simt mai înalt şi ştiu că m-am trezit Altcineva. Genul de spectacol atât de rar în care uit convenţia teatrală şi plonjez instantaneu într-un Rambuku acaparant; un Rambuku care îmi deschide mintea, îmi purifică sufletul şi ştiu asta atunci, pe moment, nu am nevoie să treacă nicio secundă ca să înţeleg că o astfel de întâlnire îmi arată noi universuri, noi realităţi. Genul de Prezenţă în teatru după care merg la mine acasă şi, în linişte, încep să-mi văd diferit viitorul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s