Cele trei reflexii (OANA KARINA LUGOJAN)

Spectacolul CELE TREI GRAȚII, după Valentin Krasnogorov, un concept de Luminița Tulgara, Mirela Puia și Mălina Petre, a avut premiera  vineri, 9 februarie, pe scena Sălii 2 a Teatrului Național Timișoara. (Fotografii: Adrian Pîclișan/ TNTM)      

 

Mereu am zis ca e bine să ne privim în oglindă. La urma urmei, fiecare cu oglinda lui. La unii e puțin ciobită pe la colțuri, dar nu are importanță, atâta timp cât încă se mai pot vedea în ea. La alții însă, e spartă, dar nu e necesar să disperăm, fiindcă uneori ne mai putem privi și printre cioburi. Iar celor a căror oglindă nu mai există, nu le pot spune decât să se privească în ei înșiși.

Iar noi, cei care încă avem oglinda în față, ce vedem?

Riduri, cearcăne, păr alb, piele uscată, ochi plânși și sinceri, buze subțiri și crăpate. Bătrânețe. Dar să nu uităm, oglinda încă e a noastră, deci nu e totul pierdut. De bătrânețe probabil fugim și ne temem cu toții, dar în mod ironic, dorim cu disperare să o trăim. Da, mușchii încep să te doară și oasele îți pocnesc prea mult și prea des, pensia e prea mică și medicamentele prea scumpe. Vederea te cam lasă și memoria începe să te abandoneze. Dar nu sunt singurele. Încep să te mai uite și copiii sau nepoții, fiindcă fiecare e perocupat de oglinda lui.

Revoltă și confuzie, dispreț si regrete, desconsiderare și mânie, ură vehementă și încrâncenare, frică exacerbată și frustrare, dar mai ales, singurătate. Toate acestea sunt trăite într-un mod autentic, în nelipsitul spirit ludic, de către „cele trei grații”, care încearcă, în ciuda tuturor inconveniențelor și a obstacolelor, să își găsească fericirea, prin retrăirea unui sentiment vechi și (acum) ostil: iubirea. Poate iubirea nu mai există la bătrânețe, ci există doar un sentiment tardiv aflat într-o stare latentă, o scurtă și efemeră alungare a eternei solitudini. Sau din contră, poate la bătrânețe ajungem să trăim iubirea mai înțelept și mai profund, transformând-o într-un sentiment total, atotcuprinzător. Sau cine știe, poate bătrânețea e de fapt o deșertăciune a sufletului, o „paralizie” emoțională și nu mai simțim nimic, bun sau rău, în afară de o adâncire perpetuă într-un gol abisal.

Oricum ar fi, atunci când ne privim în oglinda pe care încă o avem, trebuie să râdem. Și nu oricum, ci într-un mod ferentic și nebun, până când mușchii feței ne dor și ochii ne lăcrimează, până când râsul nostru se aude mai tare decât sirenele ambulanțelor, iar gingiile sunt mai vizibile decât ridurile.

Până când vom rămâne fără cioburi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s