Odată, m-am gândit și eu că ar trebui să îmi cumpăr toate hainele într-o singură culoare. La o adică, uneori e de-a dreptul epuizant întregul proces de combinații cromatice, care în final rezultă într-o îngrozitoare și teribilă insatisfacție. Dar apoi mi-am dat seama că ar însemna să duc o viață ca a lor. Să mă duc în fiecare zi la un job pe care îl urăsc, pentru a câștiga bani de care nu am nevoie, cu care mi-aș cumpăra și mai multe haine pe care nu am să le port. Să mănânc mereu în pauza de prânz aceeași mâncare fără gust, de frică să nu mă îngraș. Să râd controlat, de frică să nu fac riduri. Să trăiesc pentru petrecerile de vineri seară, în care zâmbesc forțat unor oameni pe care îi detest. Să uit că viața înseamnă mai mult decât „a deține” și „a reuși”. Viața înseamnă „a fi”.
„Push Up” e despre fiecare alarmă care sună bezmetic la ora 6:00 dimineața, ca mai apoi să fie oprită într-un mod plin de dezgust și repulsie la 6:01. Despre fiecare femeie care se îmbracă dimineața cu cele mai scumpe și extravagante haine care să amprenteze ideea de opulență absolută, ca mai apoi să le schimbe nevrotic în ultimul moment. Despre toți bărbații care nu au avut curaj să iși sune presupusa iubită, ca mai apoi să nege cu vehemență orice legătură cu ea.
Despre toți oamenii care încearcă cu disperare să avanseze profesional, dar se pierd într-un labirint fără ieșire, guvernat de sentimentul frustrării și al neajunsului. E despre putere și dorință, despre plăcere și minciună, despre succes și influență, despre ceea ce ne domină și ceea ce ne distruge. Despre o lume ostilă și obtuză, unde valorile reale au devenit noțiuni lipsite de sens, neconvertite în conținuturi sufletești. Despre o existență în totalitate mediocră, în totalitate insipidă, în totalitate monocromă.
În definitiv, viața nu vine cu prea multe culori de la sine, așa că e datoria noastră să mai adăugăm cum putem. Pe haine sau pe buze, pe pânză sau pe ziduri, pe piele și sub piele, până în sânge și dincolo de asta.
Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm