50 de secunde de noi (MIRELA VLĂDUȚI)

50 de secunde de Daniel Oltean, regia Eugen Gyemant (Teatrul Național București/FDR), a fost prezentat în cadrul FEST _ FDR 2019. Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm

50 de secunde de viață. 50 de secunde de moarte. 50 de secunde de noi. Spectacolul regizat de Eugen Gyemant, după un text scris de Daniel Oltean (procuror, teatrolog, absolvent de scriere dramatică), prezentat pe scena TNTm, în cadrul FEST-FDR 2019,  ne aduce în fața unei oglinzi în care putem privi, lucid, fracturile de conștiință de care ne facem cu toții vinovați.

Un gând ne poate ucide, într-o clipă, umanitatea. Sau este umanitatea o succesiune aleatoare de gânduri ucigașe/sinugicașe? Trei personaje, Alexandru Voicu (fiul), Lucian Iftime (anchetatorul) și Diana Dumbravă (mama) ne țin atenția și emoția concentrate pe scena în care Maria Nicola (scenografa) ne face părtași. Martori muți ai unui spectacol care se desfășoară și în noi.

Cea mai mare supriză este, însă, construcția epică a spectacolului, una în care narativul și clasicul devin disruptive tocmai prin faptul că rar te mai aștepți astăzi să mai vezi o reprezentație teatrală fidelă autorului, personajelor imaginate de acesta, cu o punere în scenă ce valorizează actorul și calitățile acestuia, luminile, decorul încărcat de simboluri și muzica potențând, subtil și elegant, atmosfera realistă.

Vizual, tabloul pe care îl privești ca spectator este minimalist, cu accente ușor expresioniste (tușele de sânge, furnicile de albastru cobalt) desenate pe podeaua fagure. Fagurele este spațiul în care elementele se conturbă unele pe celelalte, întregul este format din hexagoane, trei personaje, două laturi pentru fiecare (binele și răul), Treimea înmulțită cu doi, hexagonul perfect.

Freud ar fi privit și el, analitic de pe margine, desfășurarea de pe scenă. În locul lui, o facem noi. Avem toate elementele la îndemână. 100 de ani de gândire psiho-analitică, inflamarea contemporană a ego-ului cu ”puteri de analiză psihologică” pe care fiecare individ cu acces la minimă informare consideră că le posedă, ne fac să credem că înțelegem mecanismele prin care un fiu devine un criminal, prin care o mamă devine autorul moral al propriei ucideri, prin care un procuror, în loc să-și pună pușca la tâmplă sau să se scufunde cu bolovanul în lac, încearcă să deslușească pornirile ”nelegiuite” ale omului.

Nu recunoașterea faptei este ceea ce ne interesează, ci acel fagure complicat care este mintea omului, acel labirint, practic imposibil de parcurs din afară (chiar și dinăuntru). Ne jucăm cu prea multe necunoscute. Fiecare element pus în scenă – relația de bolnăvicioasă dependență dintre mamă și fiu, nevoia fiului de a-și înțelege propriile porniri și nevoia de afirmare a Eu-lui prin analogie cu viața albinelor, dorința procurorului de a înțelege gândirea criminalului pentru a-și pune în așteptare pornirea auto-distrugătoare, ne aduc pe tărâmul fragil al emoțiilor umane, iar emoțiile, nu-i așa, sunt precum mierea, curde, intense, fluide, necesare, greu de consumat în cantități mari.

Omul, ca sursă de origine a răului, este pus sub lupă, disecat în ceea ce poate fi și ”morga emoțiilor noastre primare”. Problema este că nu există nicio forță lucidă în joc care să ofere vreun răspuns clar. Chiar și anchetatorul, interpretat cu forță de Lucian Iftime, care ne povestește cu câtă detașare este privit de ceilalalți, tocmai din cauza firii sale percepute că fiind rece și analitică, este frământat de aceleași dificultăți sensibile, specifice firii umane.

Numai Dumnezeu ne mai poate judeca, dar și el este captiv în universul nostru interior, crucificat, neputincios, pradă sigură a păcatelor noastre existențiale.

Figura mamei distructive, dar, în același timp neputincioase, incapabilă de a-și înfrânge proprii demoni, reușeșeste prin scurtele, dar impetuoasele intervenții ale Dianei Dumbravă, alături de cea a fiului, transpus cu sensibilitate în rol de Alexandru Voicu, să sondeze adânc în psihicul spectatorului ”instigat” să revină în postura copilului și să analizeze modul în care traumele copilăriei i-au pavat drumul maturității.

Asistăm la o psihodramă, iar una dintre atribuțiile acesteia este să ne facă să întoarcem lupa spre noi înșine, spre stupul în care se construiesc celulele existenței noastre individuale. Mai avem 50 de secunde. 50 de secunde în care putem alege. Îl ucidem pe cel de lângă noi sau pe cel din noi? Sau nu ucidem pe nimeni. Închidem ochii și mai visam încă o zi la posibilitatea că omul, deși își cară constant bolovanul neputințelor firii în spate, să fie nu doar originea răului, ci și a binelui, a forței creatoare, a vieții, cu tot ce ne oferă ea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s