Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? (DIANA MIHAI)

Povestea celebrului roman semnat de Horace McCoy – cunoscut mai ales după ecranizarea lui Sydney Pollack din 1969, film nominalizat la Premiile OSCAR – se bucură de un mare succes în rândul publicului și în forma adaptată pentru scena Teatrului Național din Timișoara. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)

Spectacolul a umplut Sala 2 la reprezentația de duminică seara. Oameni de toate vârstele și-au ocupat locurile în liniște. Încordarea specifică așteptării primei replici plutește deasupra publicului și a actorilor grupați în perechi încremenite pe scenă, în diverse poziții de dans.

„Inculpat Robert Syverton…”, vocea judecătorului sparge brutal tăcerea apăsătoare. Tobele răsună puternic, într-un ritm antrenant care îi aruncă pe dansatori într-o cursă a disperării spre victorie, un maraton nesfârșit al speranței. Totodată, spectatorii devin complici în arenă, trăind tumultul acțiunii odată cu ei, așezați în scaunele lor înalte. O teleportare în America anilor 30, din timpul Marii Depresiuni, unde și viața de la Hollywood are contururi dramatice, iar lupta pentru ziua de mâine este primordială.

„Tot timpul marea şansă e mâine, niciodată acum. De ce mâine, de ce nu azi? O dau dracului de șansă!” Vocea Gloriei, o actriță fără perspective, în ciuda frumuseții și tinereții, sună stins. O femeie pentru care fericirea și împlinirea sunt doar niște concepte scriptice. Viața îi pare o fugă inutilă de moarte, o izbăvire pe care a căutat-o mai demult într-o tentativă de suicid eșuată.

Partenerul ei de dans, Robert, speră să câștige maratonul de dans și să își încerce norocul în industria artistică de la Hollywood. Însă depresia partenerei își va arunca năvodul asupra lui și a celorlalți dansatori, schimbându-le radical viitorul. Obligaţi să danseze săptămâni de-a rândul, sub ochii publicului ahtiat după senzaţii tari și povești care să alunge norii negri ai acelor vremuri, concurenții duc o luptă pe viață și pe moarte pentru obținerea marelui premiu care le-ar putea schimba existența.

Formă scenică a textului narativ și interpretarea strălucită a actorilor Cătălin Ursu și Alina Ilea, în plan central, transformă acțiunea într-un spectacol care îți dă teme de casă, mai ales în luna sinucigașilor, un ianuarie mohorât: a-ți pune capăt vieții e curaj sau lașitate? Poate fi acceptată ideea unei sinucideri asistate? În ce condiții? Este depresia boala secolului? Mesaje la fel de actuale pentru societatea de astăzi, prinsă în zbaterile cotidiene.

„Câți dintre cei de aici, care ne privesc dansând, nu s-au gândit la sinucidere? Câți nu s-au gândit să pună capăt acestei lupte?” Apelând la o întâmplare dramatică din copilăria lui Robert, martor la împușcarea calului său preferat aflat în agonie după fracturarea unui picior, Gloria îl roagă să îi acorde aceeași bunăvoință și să o scape de suferința acută, de lumea în care nu își mai găsește locul și nici curajul de a mai spera.

„Și caii se împușcă, nu-i așa, Robert? Ajută-mă!”

Publicul primește răspunsul asemenea tinerei resemnate, care așteaptă moartea zâmbind și cu ochii închiși. Fără niciun cuvânt. Glonțul țintește tâmpla femeii într-un zgomot asurzitor. După un moment de uimire, tristețe, revoltă, în care i-ar striga „Hai, curaj!”, spectatorii își regăsesc zâmbetul în aprecierea unui spectacol bine pus în scenă. Aplauze!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s