Sala 2 a Teatrului Naţional Mihai Eminescu renaşte odată cu unul dintre cele mai recente proiecte artistice: Sunt o babă comunistă (după un roman de Dan Lungu), în regia artistică a Antonellei Cornici, scenografia lui Inocenţiu Ieremia şi dramatizarea făcută de Călin Ciobotari. Spectacolul pleacă de la romanul invocat, celebru de ceva ani în România şi ecranizat de Stere Gulea în anul 2013.
Spectacolul păstrează ideea de bază din roman, însă îşi propune din start să treacă la un nivel nou, mizând pe originalitate deplină. Ca dovadă… celebrele personaje din carte intră în zona unui efervescent teatru în teatru, lor li se adaugă noi personaje, astfel că publicul care a citit anterior romanul sau a văzut versiunea sa filmică va fi plăcut suprins să realizeze că lucrurile din viaţa soţilor Apostoae au trecut la o versiune (mult mai) contemporană, dinamică, distopică. Suntem în anul 2020, totul este de-acum ancorat în platoul emisiunii Cineva, Cândva, versiunea reciclată a glorioasei producții TVR 1 de odinioară: Surprize, Surprize.
Claudia Ieremia ne-o prezintă cu multă umanitate pe Emilia Apostoae, baba comunistă devenită şi personaj TV, nu doar personaj în roman. Baba comunistă face un upgrade odată cu apariţia pe micile ecrane: vrea să fie numită doamnă comunistă, se îmbracă modern şi ne arată că are obrazul bine conservat. Folosindu-se de inestimabila sa versatilitate teatrală, superba Claudia Ieremia alege să îi confere căldură acestei femei, conturând meticulos un personaj complex, contradictoriu, realist. În interpretarea actriţei, doamna Emilia rămâne prinsă cu lanţuri de trecut, dar o salvează motivaţia intrinsecă: comunismul i-a definit perioada de tinereţe, când era în plin extaz existenţial, trăind multiple ipostaze: soţie fericită, mamă tânără, muncitoare serioasă la fabrica de mobilă de export, vecină sociabilă şi prietenă sensibilă la nevoile celorlalți. Etapa post-comunistă cu insurmontabila-i tranziţie şi parazitată de consumerism feroce nu îi par opţiuni existenţiale mai validante. Prezentul ei relativ gri devine sinonim cu clişee românești precum emigrarea fiicei sale în Canada, apariția multor produse inaccesibile financiar în supermarket, îmbătrânirea biologică, moartea părinţilor etc.
Ion Rizea îmbracă hainele uzate ale domnului Ţucu, soţul Emiliei. Actorul construieşte un personaj uşor îndrăgibil, făcând din domnul Apostoae un ursuz simpatic. Ţucu aruncă priviri mai otrăvit-lucide decât consoarta sa spre trecutul comunist plin de privaţiuni şi – paradoxal – se ancorează mai viguros în societatea wanna-be democratică, definită per ansamblu de (un soi de) libertate, sărăcie, lipsă de perspectivă profesională, excitaţie mass-media, internet şi globalizare. Îşi iubeşte soţia şi pare obişnuit dintotdeauna să se afle sub papucul ei, chiar dacă are totodată curaj să se ralieze la paradigmele politico-sociale actuale.
Roberta Popa Ionescu străluceşte din toate punctele de vedere în rolul Prezentatoarei TV autosuficiente şi teatrale. Actriţa elaborează cu seriozitate şi pasiune un personaj-liant, rolul Prezentatoarei TV fiind de tampon între toate personajele spectacolului, de la invitaţii celebrei emisiuni Cineva, Cândva, până la colegii de emisie şi publicul plătit să aplaude sincronizat când apare lumina albastră. Prezentatoarea devine o divă caraghioasă şi adorabilă prin eşuatele-i încercări de a fi prietenoasă cu persoanele care îi trec prin studio (şi de care puţin o interesează în fapt). Forţează nota din orice, în goana după rating şi publicitate, uitând permanent că centrul atenţiei trebuie să rămână invitaţii zilei, nu ego-ul ei exacerbat.
Matei Chioariu creionează spumos un nevrotic activ şi carismatic cu rolul Regizorului de platou. Perfecţionist și hipervigilent până în măduva oaselor, Regizorul vrea pe timpii de live doar explozii emoţionale, circ profesionist, pasiune dezlănţuită şi ridicol asumat…adică ingredientele succesului TV, aducătoarele de rating şi bani. Fuge de banalitatea din televiziune şi se luptă cu locurile comune, manipulează grosier pe toată lumea, îşi agresează fizic/psihic colegii și invitaţii (delicios momentul cu piţigatul doamnei comuniste), dacă doar aşa poate scoate untul din ei.
Din distribuţia spectacolului se mai remarcă şi Cătălin Ursu, care dă contur Povestitorului de bancuri. Personajul său fragmentează mereu emisiunea TV cu inserturi ritmat-dansante, secondat fiind de Baletul emisiunii, compus din trupa Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi şi Marin Lupanciuc, actori care jonglează cu ideea de fluiditate sexuală, că tot este la modă conceptul. Un moment deosebit de special în montare îl are personajul episodic interpretat de Ana Maria Cojocaru. Monologul doamnei Rozalia impresionează profund prin caracterul său confesiv, modest şi atât de empatizabil. Celelalte personaje au fost interpretate de cuplul Romeo Ioan-Iuliana Crăescu, Alecu Reus, Cristian Szekeres şi Doru Iosif.
Tânărul debutant Inocenţiu Ieremia realizează o scenografie cu puternic impact vizual, impresia de studio TV este simţită de actori şi spectatori prin toţi porii. Scenografia lui se dovedeşte un supra-personaj în sine, ea fiind punctul zero din care pleacă spectacolul (încă dinainte să înceapă, culmea!) şi totodată capsula care conţine în propria matrice trecutul şi prezentul, comunismul şi democraţia, teroarea şi libertatea, sensibilitatea şi agresivitatea, actorii şi spectatorii. Studioul TV compus de Inocenţiu, cu ale sale canapele şi fotolii clasice, devine un adevărat locaş de stridentă psihoterapie existenţială, unde oamenii pulsează de viaţă, unde până şi tristeţea zilei este preferabilă lipsei de sens sau morţii. Artistul promite mult ca scenograf, toate datele indică înspre o traiectorie profesională ascendentă, mai ales că mamă îi este tocmai Claudia Ieremia, ce cu siguranţă l-a inspirat în optima alegere a carierei.
Partea coregrafică a montării este asigurată de Victoria Bucun, aceasta face din mişcare un element esenţial în organizarea de ansamblu a personajelor, excelând, desigur, la momentele funny asigurate de baletul masculin, dar şi la intrarea în scenă a Prezentatoarei TV. Andrei Cozlac semnează un video design senzațional, mulat total pe ideea de show TV, iar Sebastian Hamburger conferă spectacolului un sound design original-comercial, potrivit cu exploziile emoționale ale personajelor și încadrat 100% în economia de ansamblu a spectacolului.
Cum gestionăm în contemporaneitate, ca oameni, contradicţia dintre etapa istorico-politică şi experienţa personală? În ce măsură comunismul şi democraţia sunt ideologii disjuncte sau complementare, atâta timp cât ambele au ca numitor comun beneficiile şi ravagiile aduse în viaţa tuturor ce le traversează? Nu este oare Istoria Mare doar un concept abstract, ce păleşte oricând în faţa milioanelor de istorii personale, individuale, neconsemnate mai deloc? Vom reuşi vreodată ca oameni supuşi vulnerabilităţilor de tot felul să ne ancoram negreşit în prezentul ce se cere trăit? Nu ne pierdem oare nucleul specific în inevitabila traversare a tripticului trecut-prezent-viitor? Iată câteva interogaţii strecurate subtil în sufletele noastre în urma participării la momentul teatral din Sala 2, interogaţii cărora fiecare spectator le va răspunde probabil în intimitate.
Sunt o babă comunistă este o comedie excepţională, de referinţă pentru acest gen teatral, Antonella Cornici revenind într-o formă de zile mari la Naţionalul din Timişoara prin semnarea regiei. Fără a fi tezistă sau forţat-istorică în vreun fel, montarea ce pleacă de la romanul scris de Dan Lungu excelează prin consistenţă, profunzime analitică, versatilitate, ingeniozitate. Spectacolul serveşte ca lecţie, reţetă pentru un coerent teatru de calitate, fiind un reper de creativitate, inteligenţă, patos artistic, inspiraţie pozitivă. Rar de tot reuşeşte o comedie contemporană atât de uşor să cointereseze intelectual şi emoţional generaţii multiple de spectatori teatrali, răspuzând în sute de feluri la posibile palete afective, întrebări, curiozităţi, enigme, tabuuri etc. Judecând după frenezia publicului din Sala 2, Sunt o babă comunistă va deveni un spectacol-etalon al Teatrului Naţional, încadrându-se cu prisosință în acel gen de teatru pe care îl revezi cu drag iar şi iar, de fiecare dată revelându-ţi nuanţe proaspete, subtexte diferite, pretexte şi metafore suplimentare.
emotionaltheatral 