Actrița Ana-Maria Ursu: „Teatrul e parte din viața mea.”

Festivalul European al Spectacolului – Festival al Dramaturgiei Românești la Teatrul Național Timișoara, 28 august – 5 septembrie. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)

Spectacolul Ură și pisoi, de Andrei Ursu, produs de Teatrul Basca, a fost selecționat la FEST-FDR 2021, la secțiunea dedicată dramaturgiei românești. Ana-Maria Ursu este actriță la Teatrul Basca, teatru independent din Timișoara. A absolvit Facultățea de Teatru a Universității „George Enescu” din Iași (2008) și Masterul „Arta Actorului” (2010).

Ce a însemnat pentru tine faptul că Ură și pisoi a fost selecționat la FEST-FDR, unul dintre cele mai importante festivaluri de teatru din România?

Doresc să mulțumesc Teatrului Național din Timișoara, organizatorul FEST-FDR 2021. Pentru noi a fost o confirmare. Am înscris spectacolul acesta împreună cu „Casa cu maimuțe”, un alt spectacol de al nostru, de la Teatrul Basca. Le-am înscris pentru că ambele sunt scrise de Andrei Ursu care e dramaturg contemporan. Mă așteptam cumva ca dintre cele două să fie ales „Ură și pisoi” pentru că știam că tematica festivalului este polemica între diverse lumi și cred că s-au potrivit foarte bine spectacolul și textul cu tematica.

Ură și pisoi invitat la FEST-FDR este un spectacol divised. Ce presupune mai exact un astfel de spectacol?

A fost foarte greu pentru că nu e un text care are o poveste cap-coadă, care nu are neapărat o logică, și atunci creierul meu a fost foarte confuz și nu înțelegea de ce trebuie să sară de la un subiect la altul atât de repede și să spun atât de multe cuvinte și unele au fost destul de complicate. Și lucrul la spectacol a fost complicat pentru că n-am avut decât două săptămâni la dispoziție și am avut tendința să mă supăr pe Andrei pentru că mi l-a dat atât de târziu. Dar când l-am citit mi-am dat seama că nu am timp să mă supăr și trebuie să mă concentrez în a învăța. Nu știu ce înseamnă neapărat divised. Sunt tot felul de termeni pe care încă nu i-am definit cum ar trebui. Ce sper eu e că povestea și mesajul nostru să fi ajuns cum trebuie la public.

Spectacolul face parte dintr un proces de cercetare teatrală. Ce înseamnă cercetare teatrală?

Proiectul acesta e un proiect de suflet pentru mine. M-am gândit doi ani de zile înainte să se întâmple. Am pornit de la faptul că tot vedeam pe Facebook că oamenii au o ușurință în a-i jigni pe alți oameni, fără să-și dea seama de impactul emoțional pe care îl pot avea unele cuvinte. Oricum eram afectată și de ce se întâmplase la Colectiv și de toate comentariile care au apărut după. Și ușurința asta de a-ți da cu părerea, de a-i jigni pe alții, de a cataloga că sunt cumva, că merită sau nu merită. M-a afectat foarte tare; și țin minte o postare a unui tată care vorbea ceva despre copilul lui la locul de joacă și câteva comentarii mai jos se ajungea la „Sper să mori!”, „Nu ești în stare!”, „Ești un tată prost sper să mori și așa să moară copilul tău!” Și mă gândeam că nu-și dau seama oamenii aceștia cât de tare te influențează? Și am mai fost la Art Encounters la una dintre ediții și am văzut o lucrare a unei artiste în care erau bucăți de ziare și de la distanță vedeai doar cuvinte pozitive, colorate cum ar fi „love”, „tolerance”, dar când te apropiai vedeai că acele cuvinte erau formate din bucăți de ziare cu știri îngrozitoare din lume. Accidente, teroriști și așa mai departe. Am tot lăsat toate emoțiile care m-au cuprins când am trecut prin procesul acesta să se sedimenteze și, când am avut ocazia să facem un spectacol, am pus la cap toate toate lucrurile. Împreună cu Andrei, care la rândul lui a fost preocupat de fake-news-uri și de media în general, s-a scris până la urmă textul acesta. Nu a fost o cercetare academică, ci a fost o cercetare mai mult emoțională pentru noi.

Faci un one-woman show, deci nu ai niciun partener de scenă. Cât e text memorat și cât improvizație? Se schimbă ceva de la o reprezentație la alta?

Teatrul e viu. Teatrul se schimbă de la o reprezentație la alta, fie că vrei, fie că nu vrei. De aceea fac teatru și de aceea accept că e efemer, tocmai pentru că e aici și acum și e viu. Da, e o provocare să faci un one-woman show. E prima dată când fac asta. Nu am avut curaj până acum. M-am gândit despre mine că poate încă nu sunt destul de pregătită să fac asta, dar, așa cum spuneam anterior, când am primit textul nu mai avut timp să mă gândesc dacă sunt pregătită sau nu. E și text învățat, pentru că e un text destul de complicat, unde nu prea ai cum să improvizezi foarte mult, dar sunt și bucăți de improvizație, pentru că e multă interacțiune cu publicul. Mi s-a mai întâmplat când am jucat spectacolul să comenteze oamenii sau să răspundă la întrebări și atunci, cu umor și sarcasm, am încercat să merg mai departe. Nu mi-e frică de improvizație. O iubesc! Improvizația și reacțiile publicului mă ajută să fiu prezentă în scenă.

Actorii se dau publicului și primesc ceva în schimb. Despre ce emoții este vorba? Ce simți când ești pe scenă?

Nu prea e normal să treci prin amalgamul acela de emoții într-o oră, o oră jumate. În mod normal oamenii se feresc să se expună atât de mult. Te gândești la multe și sunt multe emoții. Contează foarte mult cum e publicul. Iubesc să primesc reacții de tot felul. Așa cum spuneam, asta te face să fii prezent, viu, să-ți dai seama că nu e în zadar ceea ce faci tu acolo. E o întâlnire între actori și spectatori și, ca orice întâlnire, dacă e fain ce se întâmplă între oameni, timpul trece foarte repede. Dacă există o chimie și ne place. Dacă nu, atunci e un chin pentru ambele părți.

Care este cea mai mare bucurie pe care ți-a adus-o teatrul?

Nu știu. Nu știu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu dacă o fac dintr-o bucurie sau dacă aștept o bucurie. Fac teatru de la șaisprezece ani, deci de douăzeci de ani. Fac teatru pentru că nu pot să fac altceva, chiar dacă știu că poate sună a clișeu. Nu fac teatru pentru a primi niște bucurii. E parte din viața mea, cu bucurii și cu nefericire, uneori cu frustrări și cu tot ce înseamnă profesia aceasta.

Care e cea mai grea parte a profesiei de actor?

Cea mai grea parte? Pot doar să zic că cea mai frumoasă este partea cu repetițiile, aceea îmi place cel mai mult. Cea mai grea parte este când la acele repetiții nu se întâmplă ceea ce trebuie între actori și regizori, în echipă. Aceea este cea mai grea parte. Sentimentul negativ pe care l-am simțit eu în toți anii ăștia, și pe care nu vreau să-l mai trăiesc, nu este că am uitat textul sau că nu am fost machiată nu știu cum. A fost când am intrat odată în scenă cu panică. Este un sentiment îngrozitor, când nu știi de ce ești acolo, cine ești și ce spui. Atunci se creează panica, iar scena are tendința să-ți răspundă cu emoții puternice în relație cu tine. Dacă tu te urci pe scenă cu încredere, cu fericire și dorință de a juca, atunci scena te ajută și îți vine ca un suport. Dar când urci cu panică, cu frici, atunci scena are tendința să te îngroape și mai tare. Acela e un sentiment îngrozitor. Am urcat cu sentimentul acela pe scenă pentru că la repetiții nu s-a întâmplat ce trebuie între regizori și actori.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s