Plouă. Fac ochii mari. Nu natura mă plictisește. Oamenii o fac. Sunt bolnavă. Nu sunt bătrână. Mă opresc. Aud vâjâitul de la măcinatul boabelor de cafea. Și mă ridic. Spre și din visare. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)
„Boala familiei M”, de Fausto Paravidino, în regia lui Radu Afrim, a adus în fața publicului timișorean un spectacol intens, construit din persoanje cu care empatizezi și care-ți oferă o întreagă paletă de emoții. Premiera a avut loc în mai 2008, fiind cel mai longeviv spectacol din cadrul repertoriului TNTm.
Din distribuție fac parte Ion Rizea (Luigi M.), Claudia Ieremia (Marta), Flavia Giurgiu (Maria), Marin Lupanciuc (Gianni), Cătălin Ursu (Fabrizio) și Bogdan Spiridon (Fulvio). Decorul și costumele sunt semnate de Velica Panduru, care a câștigat la UNITER Premiul pentru cea mai bună scenografie cu acest spectacol.
Familia M este o familie ciudată, cu trei frați, un tată și două „anexe”, care aduc intrigă și amuzament în cazul unor situații familiale, legate de fata mijlocie, Maria. Despre ea putem spune că suferă de „complexul Maria” – e banală. Sora mai mare, Marta, sau „fiica cea bătrână”, suferă de „complexul Marta” – nu are fantezie.
Aceste două definiții sunt date de băiatul cel mic, Gianni, ale cărui singure dorințe sunt să poarte o discuție, oricare ar fi ea, și să se joace. El este cel protejat, îngrijit excesiv, menajat, este lăsat să facă ce vrea el, în ciuda felului în care se comportă cu sora mai mare și cu tatăl. Nu-l interesează de ce și cum a ajuns Luigi așa, și, deși menționează că vrea să vorbească, atunci când se află în astfel de situații, se oprește, pentru că „și dacă vorbesc, spun doar tâmpenii”. Poate l-ați defini ca fiind un egoist, însă cred că e, mai degrabă, un suflet neînțeles.
Când am intrat pentru prima dată în sală, m-a izbit faptul că personajele erau deja în scenă. A doua oară, nu m-a mai surprins, însă ce mi-a atras atenția a fost faptul că pentru a ajunge la locul meu, m-am strecurat printre alți oameni – spectatori, membri ai echipei sau distribuție. Am început să scriu. De acolo, de pe rândul 6, din mijlocul oamenilor, fiecare cu bolile lor. I-am ignorat pe toți, până când lumina a început să devină difuză și sunetul a pălit. I-am ignorat pe toți, așa cum tinzi să îi ignori și pe cei pe lângă care treci pe stradă. Pe ei și pe poveștile lor de viață.
Uneori aș vrea să ignor și poveștile mele și ale familiei mele, însă nu e atât de ușor. Poate din acest motiv m-am regăsit, câte puțin, în fiecare personaj. Uneori cred despre mine că sunt singura din familia mea care încearcă să poarte o discuție, oricare ar fi ea, la fel ca Gianni. Alteori aș putea spune că „de iubit, am iubit” sau că „eu complic lucrurile”, la fel ca Maria. Sau ca Marta, „mă ocup de familia care deja există”, pentru „că într-o familie sunt unii care trebuie să fie mici și alții care trebuie să fie mari. Cine nu e, nu e și gata!”.
Orice boală este, în general, un roller coaster emoțional. Însă „Boala familiei M” îți dă două ore de urcare la înălțimi uriașe, pline de amuzament, urmate de tristeți bruște, de tensiune, speranță și, în cele din urmă, acceptare. Pentru că acest termen definește poate cel mai bine familia, acceptarea celuilalt, așa cum e.
Vorbim prea mult și nu spunem nimic. Vorbim prea puțin și spunem totul. Ne spunem te iubesc, dar uneori nu se vede. Nu ne spunem nimic, dar ne arătăm până la infinit cât de mult de iubim. Suntem diferiți, suntem concepte ciudate, dar în același timp, frumoase.
Momentele în care nu se spune nimic, îmi dau senzația unei liniști care doare. Și mă fac și pe mine, la fel ca pe Gianni, să simt că „nu mi-e bine, parcă aș duce toată tristețea lumii în spate”.
Mi-a plăcut interacțiunea actorilor cu publicul. Mi-a plăcut că s-a vorbit despre diferența dintre pantofi și papuci, despre supa de roșii și de ceapă, despre polenta fără cocoloașe sau despre ploaie. Mi-a plăcut că s-a vorbit despre cât vorbim. Vorbitul este un motiv în sine de-a lungul întregului spectacol, însă cred că „dezbaterile” nu ajută decât spre final, într-o scenă în care cei trei frați ating limitele sincerității – scenă care se termină cu replica Mariei: „Suntem singuri”.
Pe parcurs, apare de câteva ori și un „motiv” al tranfadirului, fiind un prilej de reproș între Fulvio și Maria, dar și un prilej de apropiere între ea și Fabrizio. De asemenea, ploaia apare ca reprezentare pentru unele momente de plictiseală între frați, dar și ca momente de conflict intens, după accidentul lui Gianni.
Situațiile comice de la masă, unde se adună toate personajele, urmate de cele dramatice și triste, de dans, de muzică, de râsete sau lacrimi, dau întreaga definiție a vieții, așa cum e ea, cu de toate. Cu un frate mai mic, neînțeles, cu o soră sufocantă și obosită care stă pe capul tuturor, cu altă soră care-și omoară copiii ca să scape de răspundere, sau cu un tată bolnav, nu bătrân. Cu doi prieteni care ajung la concluzia că nimic nu trebuie să le despartă prietenia, nici măcar o femeie.
Dar poate cel mai important lucru pe care cred că ar trebui să-l învățăm este că „să trăiești e frumos, dar să iubești e indispensabil”. Să uităm de alte dăți, când era altfel, era mai bine sau ne iubeam mai mult. Să trăim acum, în toată splendoarea zilei de azi. Să „ne îmbrăcăm elegant și să halim elegant”, indiferent de moment. Și să simțim, în inimile noastre, doar duioșie, așa cum simte și Gianni în finalul spectacolului.
emotionaltheatral 