Nopți albe, după după Fiodor Dostoievski, în traducerea Flaviei Pantaleone. Adapatre pentru scenă de Stefano de Luca. Distribuție: Mădălina Ghițescu – Petre, Mirela Puia, Andrea Tokai, Matei Chioariu, Călin Stanciu jr. Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm
Nu vreau sa scriu despre emotii. Vreau sa scriu despre ce am invatat. Am invatat ca e greu sa raspunzi la intrebarea “cine esti?” Ca povestea ta, intima, plina de tristeti si bucurii, e greu de spus. Desi, uneori e mai usor sa te destanuiesti unui strain. Un strain al carui nume nu il stim. Si nici nu ne intereseaza. El joaca cel mai important rol. Cel de PRIETEN (CĂLIN STANCIU JR). Cel care intelege cat de greu este sa ne gasim locul in timpurile noastre serioase si ca cel mai bine e cand cautam refugiu in lumea fanteziei. La granita dintre noapte si zi.
Asa face si Nastenka (MĂDĂLINA GHIȚESCU-PETRE). Dar ea se implica si sufera. Si nu e cinstita nici cu ea, nici cu prietenul de 4 nopti. Am invatat din piesa ca a iubi e legea firii. De fapt stiam asta. Stiam de pe vremuri, de cand am citit piesa. Stiam de fapt teoria iubirii pur dostoievskiene. Ceea ce nu stiam – si am avut probabil nevoie sa o aud spusa, rostista, asumata de niste actori care si-au intrat bine in rol – e ca si atunci cand iubim persoanele nepotrivite tot legea firii e. Si nu e o drama. Pentru ca iubirea trece. Ca o boala. Trece. Raman iluzii, fantezii si vise.
Am mai invatat ca exista 101 posibilitati de a fi fericit dar ca “mereu alaturi” nu exista. Nici macar in visele din noptile albe. Atunci cand visam cu ochii deschisi. La o intrebare insa nu mi-a raspuns Dostoievski: un minut de fericire e putin intr-o viata intreaga de om? Oare de cate nopti albe mai am nevoie ca sa aflu?
emotionaltheatral 