Rupe din tine (LOREDANA CODRUȚ)

O mama şi un tată planifică viitorul pentru copilul lor de trei ani. I-au cumpărat cărţi despre fericire, trebuie doar să fie setat bine şi o să fie fericit. La 15 ani o să meargă la universitate, iar mai apoi îşi va deschide propria corporaţie. Una noua! Şi tot ce trebuie să facă e să fie tăcut. Aşa sunt copiii inteligenţi şi cuminţi! Aşa sunt şi oamenii mari de succes.

30_resizeProbabil v-aţi intrebat, firesc, despre copil. Ei bine, micuţul are o lingură roz. O iubeşte. Peste ani, copilul loveşte cu bestialitate un coleg. Îndrăznise să facă mişto de convingerile lui. Râsese de Zid. Imaginea copilului perfect se prăbuşeşte şi nu teptat, ci brusc şi zgomotos. Şi doare. Doar până în adâncul ultimei celule de părinte. Aşa că, după ce nu vrea să spună ce are, copilul ia un picior de la tată. Mama cedează şi ea nervos. A crezut prosteşte, poate din disperare. Dar planul viitorului perfect a eşuat. Şi fără a înţelege că oamenii nu sunt marionete îl înjură pe tată. E unicul vinovat pentru tot ce i se întâmplă copilul. Băiatul perfect? E vedetă! Vedetă! Mii de oameni îl privesc pe internet. Sunt fascinați de cum se taie pe mâini.

spune acum snur luni 41_resizeSunt frânturi din spectacolul „Say it now”, care se joacă la Teatrul Național Timișoara. Frânturi din viață, bucăți din noi. Oare nu toți ne tăiem pe mâini? Știu, îmi spuneți că voi nu faceți asta. Voi sunteți oameni maturi și responsabili. Dar oare cum vă pedepsiți când nu puteți să luați atitudine, când vă temeți atât de tare încât (vă) faceți rău. Când vă pedepsiți pentru fiecare clipă de fericire. Când trăiți orice bucurie cu gândul că după ea vine tristețe. E urât ce spun aici? E rupt din mine şi zi de zi mă rup în două, încercând să fug de iadul din mine şi totodată chinuidu-mă să îl iubesc.

33_resize

E un joc care mă oboseşte şi mă doare atât de tare încât când mă gândesc că o fac de când mă ştiu şi o să o fac până o să mor mă sperie. Aşa trăiesc eu. Şi da, şi eu am avut un vis când eram mică. Dar nu visam să fiu ceva sau să am ceva. Credeam că dacă eşti om mare nu doare. Mă uitam că ei nu plâng când li se fac injecţii. Şi am aşteptat atât să cresc. Să fiu curajoasă. Nu am ştiut că tot curajul ăla e reprimare şi prefăcătorie. Nici că astea dor mai rău ca orice injecţii. Acum plâng. Scriu şi plâng. A fost o păcăleală!

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s