Neîmpăcare cu împăcarea (BORCO ILIN)

Teatrul Național din Timișoara prezintă Rambuku de Jon Fosse, cel mai tradus dramaturg norvegian contemporan și  unul dintre cei mai jucați autori europeni ai ultimilor ani, în regia artistică a lui Mihai Măniuțiu.  Din echipa de creație mai fac parte Anca Măniuțiu, care semnează  scenariul, coregrafa Andrea Gavriliu, scenografii Adrian Damian (decoruri) și Luiza Enescu (costume) și light-designerul Lucian Moga. Mihai Dobre, cunoscut publicului ca fondator al trupei Șuie Paparude, semnează muzica spectacolului, iar distribuția îi reunește pe actorii Claudia Ieremia, Ion Rizea, Andrea Gavriliu, Ada Dumitru, Adrian Loghin, Alexandru Ioan Pântea, Ana Negrescu, Andreea Giurgiu, Bianca Pintea, Ciprian Valea, Eugen Curelici, Eva Maria Danciu, Ioana Repciuc, Ionuț Iova, Mario Valdelvira Garcia, Raul Lăzărescu, Roxana Fânață, Sebastian Vâlcea, Ștefania Misăilă și Vlad Cireșan. (Fotografii: Adrian Pîclișan / TNTm)

Sâmbătă seara am fost în Rambuku – unde ziua nu e zi, și noaptea nu e noapte. Rambuku, acea stare de ispășire sau purgatoriu. Dintotdeauna, mintea noastră a făcut din Rambuku un spațiu și un timp, undeva în spatele marii cortine, în antreul vieții de apoi. Șambala, Valhalla, Nirvana, Raiul. Acea stare pe care ne-o imaginăm câteodată ca pe o entitate, un cineva. Și maktub – destinul de mult scris în cărțile viitorului, destinul care ne-a ales sau ne-a fost repartizat dinaintea primei noastre nașteri. La poalele marii izbăviri se înalță un perete al plângerii, un labirint care șerpuiește printre iertare, osândă, pedeapsă, iubire. Care dintre ele este atinsă nu contează, fiecare e altfel decât ne-am fi imaginat-o. Durere spre Rambku, durere mare, flagel în carnea vie a minții de teama de a rata Rambuku. Durere și în Rambuku, o durere cumva liniștitoare, de resemnare și înălțare, durerea supremă care devine, din nebunie – serenitate.

Un catharsis al chinului în fața zidurilor Ierihonului al căror tărâm rămâne intangibil pentru cei de pe Pluta Meduzei, zidurile care ascund, de fapt, o altă loterie. Drumul spre acest Macondo cam failibil și discutabil e condiționat de carte – de cunoaștere, mărturie, legi ale sorții, firea lucrurilor însăși, fără de părtinire. Un undeva în care cerul nu există, doar monstrul speranței tale naște un dans transcendental în care vom muri și ne vom naște de atâtea ori până ce memoria durerii va deveni a altcuiva, altceva, altundeva. Evident, Ieremia e incotestabila mamă adoptivă a durerii pe scenă, iar Rizea e în largul său în rolu-i de ecou, încă unul interpretat în stilu-i inconfundabil, cu farmec autistic, resemnat, relaxat.

Citește, citește, citește și spune-mi cum va fi, imploră ea. Nu știi ce te așteaptă – ori vei fi ok, ori ți-o iei. Piramida din carne umană de la final pare montaj pur, însă chiar sunt corpurile stivuite ale interpreților. Șoc, sânge accelerat prin tâmple, sentiment de neîmpăcare cu împăcarea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s